[ad_1]

Cristian Pîrvulescu

Ideea că democraţia (evident, despre cea liberală e vorba!) este un regim politic slab, care nu rezistă decât accidental asaltului autoritarismului din exterior şi al extremismului din interior, nu este nouă. Deja în 1983 Jean-François Revel prezisese, în “Cum sfârşesc democraţiile” (Comment les democraties finissent), că fragilitatea democraţiilor în faţa autoritarismelor şi totalitarismelor va duce la prăbuşirea acestora. Iar mecanismul acestui reflux democratic, de care un deceniu mai târziu se ocupa şi Samuel Huntigton (în “Al treilea val”) presupunea insinuarea subtilă a ideilor autoritariste şi extremiste prin toate interstiţiile sistemului democratic pentru a-l submina din interior.

Odată cu apariţia mişcărilor de masă şi intrarea “poporului” în istorie, mai cu seamă după primul război mondial, democraţia liberală a fost mereu contestată, fie pe motiv că nu este adaptată contextului cultural (“formele fără fond”), fie pentru că nu ar putea asigura mijloace eficace pentru dezvoltarea socială. La noi, de exemplu, aceasta temă dragă propagandiştilor de la fosta academie de partid Ştefan Gheorghiu, a fost folosită imediat după căderea comunismului pentru a relativiza democraţia liberală. În acest fel naţional-comunismul ceauşist a devenit principala sursă ideologică a extremiştilor “auriferi” de astăzi care, nu de puţine ori, au fost sub influenţa directă a ştefangheorghişitilor re­convertiţi în profesori de teorie politică şi socială.

Criza economică din 2008 şi, mai nou, efectele pandemiei de Covid19 au oferit oportunitatea inamicilor democraţiei liberale de a afirma superioritatea iliberalismului (Ungaria lui Viktor Orban), autoritarismului (Rusia lui Vladimir Putin) sau totalitarismului (China lui Xi Jinping). Ori, în mai mare măsură decât Rusia putinistă – care rămâne, după criteriile lui Acemoglu şi Robinson din “De ce eşuează naţiunile?” o dictatură extractivă – China lui Xi Jinping se doreşte şi se prezintă ca alternativa la democraţia liberală. De aceea, ultima ediţie a Indicelui democraţiei, cercetare realizată de Economist Intelligence Unit (EUI) începând din 2006, este pusă sub semnul Provocării Chinei.

Personalizarea puterii în jurul lui Vladimir Putin în Rusia a presupus un proces în care instituţii economice “extractive”, care se limitau la extragerea resurselor naturale în beneficiul camarilei aflată în jurul lui Boris Elţin, să treacă sub controlul său. Dar, cum instituţiile economice extractive nu pot exista în vid, ele au nevoie de sprijinul instituţiilor politice extractive care să protejeze interesele elitelor. În consecinţă, instituţiile politice din Rusia au devenit în epoca Putin, în mai mare măsură decât în epoca Elţîn, extrem de extractive. Acelaşi proces a avut loc şi în Ungaria, şi în Turcia, dar nu şi în China. Chiar dacă există o tendinţă de personalizare a puterii, ea nu a reuşit încă să destructureze Partidul Comunist, care poate oricând asigura succesiunea la putere, ceea ce nu se poate întâmpla în cele trei cazuri evocate mai înainte.

De aceea, întrebarea centrală a cercetării EUI din acest an urmăreşte să lumineze provocarea pe care China comunistă o adresează democraţiei liberale. Forţa acestei provocări politice este consecinţa succesului economic incredibil al Chinei din ultimele trei decenii. Economia chineză a crescut cu aproape triplu ritmului economiei SUA în termenii PIB-ului nominal din 1990, transformând China dintr-o ţară săracă într-o a doua superputere economică a lumii. De aceea, conducătorii Chinei au devenit încrezători în superioritatea sistemului politic în raport cu cel Occidental, iar pandemia de Covid-19 a accentuat această tendinţă. Ignorând cu bună ştiinţă faptul că pandemia a pornit din Wuhan iar autorităţile chineze au eşuat în avertizarea lumii asupra situaţie grave, liderii chinezi consideră pandemia cea mai bună dovadă că sistemul lor politic este superior modelului liberal-democratic. În timp ce continuă să carantineze zeci de milioane de oameni în vederea politicii zero-covid în al treilea an de pandemie, politicienii chinezi acuză guvernele occidentale că au gestionat greşit sănătatea publică cu preţul a sute de mii de vieţi. Să fie chiar aşa? Superioritatea vaccinurilor ARN-mesager produse în Occident în raport cu vaccinurile chinezeşti sau ruseşti este astăzi o evidenţă, dar acest lucru nu pare să aibă vreo importanţă nici pentru liderii autoritari, nici pentru conspiraţionişti.

Dar, de fapt, cât de gravă este criza democraţiei de astăzi? În 2006, când începea să fie publicat Indexul democraţie celor de EUI, erau 28 de democraţii integrale (full democracies) şi 54 de democraţii imperfecte (flawed democracies) pentru ca în 2019, înainte de pandemie, democraţiile integrale să fi fost 22, iar în 2022 să ajungă la 21. În acelaşi timp, democraţiile imperfecte erau, în 2019, 54 pentru a ajunge anul acesta 52. În cei 16 ani, în care ne-am confruntat cu crize majorare, putem vorbi de o scădere, dar în niciun caz de o prăbuşire.

Dacă modelul chinezesc nu a reuşit încă să se impună, China face eforturi pentru a submina influenţa Occidentului (din care România face parte, şi nu doar in ultimii 15 ani, ci de la începutul modernităţii noastre) ca element premergător impunerii hegemoniei sale. De aceea, înainte de a deveni un fenomen internaţional, criza democraţiei este întreţinută prin toate mijloacele în statele încă democratice.

[ad_2]

Source link

Lascia un commento

Il tuo indirizzo email non sarà pubblicato.