[ad_1]

Marius Tiţa

Cultura şi creaţia nu puteau lipsi din catastrofa ce se petrece în societatea românească. Luam, la un moment dat, la discuţie prevederile confuze privind drepturile de autor de la noi, adică modul cum este plătit cel capabil de creaţie, plastică, mai ales. Pe plan internaţional, prevederile sunt destul de clare. Au experienţă, au voinţă, au clarviziune. Arta este apreciată, pe alte meleaguri, de la Soare-Apune, societatea o doreşte şi o cumpără, sau măcar dă bani pe ea. Şi nu este deloc ieftină. Există, de asemenea, experienţă de secole în creaţie, dar şi în piaţă de artă, un sfert de mileniu de continuitate doar în licitaţiile cele mai cunoscute. Sistemele funcţionează, transparent şi eficient.

La noi, peisajul nu este complet, iar mugurii bătrâni sau mecanismele disparate ale pieţei de artă merg după cum le tună prin creier vreo chemare sau interes. Nu trecu anul de când ziceam că anumite decizii ale singurei structuri de gestiune a drepturilor de autor în zona plastică de la noi vor duce la situaţii de cenzură a expunerii şi publicării unor lucrări de artă, noi dar şi vechi. Este multă tensiune la acest nivel, artiştii contestă dreptul de monopol oferit de legislaţia românească, care îl lăsa pe cel mai mare şi tare să adune şi nerevendicatele. În mod normal, această prevedere ar fi trebuit să zboare la o simplă privire a Bruxelles-ului, care luptă serios împotriva monopolurilor şi a înţelegerilor privind controlul vreunei pieţe. La noi, monopolul vine şi din faptul că există o singură societate de gestiune a drepturilor de autor, marea parte a creatorilor de opere plastice nefiindu-i afiliaţi. Altfel spus, se reprezintă singuri şi chiar insistă să se ştie că nu se bagă cu numita societate. Nu există nici forţa necesară constituirii unor alte asocieri de gestiune a drepturilor de autor, nici nu este stimulată această iniţiativă. Suntem prizonierii mentalităţii comuniste, cu o singură uniune pe domeniu, puternică şi, mai ales, subiect de subvenţie de stat. Societatea de gestiune, unica de la noi, a fost creată de oameni din Uniunea de creaţie, dar nu ca structură a acesteia. Cei de atunci au înţeles fenomenul, că nu trebuie să fie aceeaşi căciulă, mai ales că societatea trebuia să fie generală, să nu se adreseze doar membrilor UAPR. Deşi de acolo a pornit, să recolteze drepturile pentru membrii Uniunii şi, mai ales, pentru moştenitorii lor, ai marilor creatori care începuseră să plece de pe lumea asta, înainte să înţeleagă cineva cum este cu drepturile de autor, de suită şi alte profituri ce puteau fi trase din opera lor. Desigur, nu confundăm timbrul artelor plastice cu drepturile de suită, da?! Aşadar, trebuie să existe mai multe structuri de asociere a creatorilor şi mai multe societăţi de gestiune colectivă a drepturilor de autor, în funcţie de asocierea celor interesaţi. Dar nu aceste drepturi, de reprezentare, îi interesează pe administratori, ci subvenţiile de la stat, drepturile de monopol şi încasarea banilor ce ar reveni unor mari autori de care nu se ocupă, legal, nimeni.

Este normal ca artistul să tragă cât mai multe foloase din munca sa şi să lase şi urmaşilor aceste drepturi. Până la parastasul de 70 de ani. Din sumele atrase din folosirea muncii lor, este normal şi corect ca o parte, stabilită de lege, să le revină. Dar chiar şi în ţările normale, care au inventat şi aplică astfel de delicatese, lucrurile au o limită. Dacă aceste drepturi sunt prea mari, utilizarea operei respective nu este posibilă. Am încercat să spun, cu alte cuvinte, că dacă ceri prea mult, nu te mai publică nimeni. În cazul nostru, nici nu te mai expune. În cazul operelor literare, astfel de pretenţii au dus la dispariţia unor titluri vestite din manuale. Şi cea care vine este uitarea groasă şi păcătoasă!

Efectele deosebit de păguboase ale acestor mentalităţi, alimentate ca un îngrăşământ natural, urât mirositor, de bâlbele legislative, au început să se manifeste. Mai există şi eterna teamă a unui proces, într-un domeniu necunoscut, care face mai rău colecţionarilor decât Decretul din 1974, ăla comunist. Nu se mai expun lucrările cu drepturi de autor incerte sau cu cele deţinute de moştenitori extrem de atenţi la piaţa de artă şi la viaţa culturală. Decât să plătesc pentru a expune o lucrare din colecţia mea, mai bine rămâne ea cu un singur privitor, şi departe de notorietate, că nu se ştie ce pretenţii absurde îţi pot aduce autorităţile în casă sau să îţi scoată banii din portofel. Pentru colecţionariat, situaţia este catastrofală, pentru artişti, încă şi mai rea.

Dar, revelaţie, poţi să şi dai bani, tu, artist, moştenitor sau societate cu portofoliu plin de drepturi de autor, ca o operă să fie publicată sau expusă. Da, nu te mira, aşa cum recunoşti că orice astfel de acţiune, publicare sau expunere creşte valoarea operei care îţi este în posesie, poţi la fel de bine să plăteşti pentru astfel de servicii. Altfel, greu vrei găsi pe cineva să dea bani de la el ca să-ţi salte cota, ţie sau depozitelor cu acelaşi autor pe care le deţii. Nu aşa se procedează într-o situaţie normală, acolo fiecare îşi ştie interesul şi acesta este bine cântărit. Şi mai există o practică deosebit de elegantă, se numeşte courtesy.

Încă din 2020, UNESCO publicase un ghid “Cultura în criză”, în care se făceau recomandări clare privind susţinerea industriilor creative, la vreme de COVID-19. De mai multe ori sunt prezentate exemple de bune practici, Bulgaria apare explicit, cu o speţă în care le dădeau creatorilor bani, pe baza venitului declarat în 2019, când nu se ştia nimic de nenorocirea globală. La noi au ajuns autorităţile să se dea peste cap să recupereze banii livraţi unor autodeclaraţi care nu aveau nimic de a face cu cultura, nici nu ştiu ce e aia. Dar să nu ne facem probleme, respectivul ghid nu are şi exemple negative, aşa că numele României nu este menţionat deloc.

Tot UNESCO, care nu este vreun român stabilit în Franţa, a publicat săptămâna trecută un raport care arată, în 331 de pagini, cu cifre, că este belea mare în lumea culturii şi creaţiei. Le zice bine de la început, cum că, până acum, cultura şi creaţia aduc 3,1% din produsul intern brut, de-i zicem noi PIB, şi anglofonii GDP, şi 6,2% din locurile de muncă. Exporturile de bunuri culturale au crescut de două ori din 2005, ajungând la 389 de miliarde de dolari americani. Da, se foloseşte moneda americană, deşi SUA s-au retras de două ori, acum fiind în afara UNESCO. Şi mai spune Raportul că această lume este unul dintre cele mai tinere şi mai iute dezvoltătoare sectoare economice din lume. Dar este şi supus unor provocări care îl fac să fie foarte vulnerabil, mai ales că nu este prea luat în serios de investiţii, fie ele publice sau private.

Cum stă cultura acum? Într-o criză fără precedent, spune Raportul UNESCO, care face o analiză foarte bună şi inteligentă. Sectorul economic al creaţiei s-a redus cu 10 milioane de locuri de muncă şi cu 750 de miliarde de dolari numai în 2020. Cel mai mult au de suferit creatorii, oamenii care trăiesc din acest destin. Or, ei nu mai reuşesc asta. Statul taie subvenţiile, ce păreau a fi salvatoare pe la începutul pandemiei, tot mai mulţi creatori ajung lipsiţi de orice sprijin, piaţa nu mai cere. De fapt, piaţa a cerut şi a primit mai multă cultură, dar mai ieftină. Este efectul prelungirii pandemiei şi trimiterii cu forţa în virtual. Ajunşi acolo, a început să ne placă. Deja de doi ani, cultura este online, pe ecran, fie că este vorba de filme, muzică, spectacole şi concerte, sau de expoziţii şi muzee. A, da, ar mai fi NFT-urile, moda virtuală cu nume de înjurătură, care se vând, se spune, cu milioane, mai ales de dolari. Ca şi în geopolitică, se pare că de acolo se vede ceea ce noi nu vedem, adică o vedem, dar nu e!

[ad_2]

Source link

Lascia un commento

Il tuo indirizzo email non sarà pubblicato.